Asperger (scurt fragment de carte)

Asperger nu este doar numele sindromului cu care Vera a fost diagnosticata la 5 ani. Pentru noi el nu reprezinta o boala, o eticheta, o conditie sau o neputinta. Nu ne-am axat niciodata exclusiv pe indreptarea sau eliminarea lui caci ne-am fi ales fara indoiala cu dureroase deceptii. Asperger a devenit un personaj pe care l-am adoptat (fortati fiind de “datul problemei”) si-am inceput sa traim cu el, asa cum ne-am priceput. L-am educat si l-am ghidat ca pe un copil, sa fie pozitiv si sa se alinieze eforturilor noastre unanime de echilibrare. Dintr-un balaur de temut ne-am facut un prieten cu care convietuim si pe care Vera il aseaza creativ in paginile cartilor ei. Coabitam cu defectele lui si transformam clipa de clipa, prin nesfarsita terapie, inabilitatile in interesante artificii de personalitate. Sigur ca nu e usor, am incetat de mult sa asteptam sa ne fie usor ca pe o izbanda a vietii. E gresit si imatur sa crezi ca usor-ul te ajuta cu ceva, inafara de a cocli intepenit intr-un sine lipsit de evolutie. Dar astea sunt deja sintagme motivationale de facebook… Viata insa, este ceea ce gasesc cand ma intorc inspre ei, Vera, Asperger, mama si in general tot ceea ce ma forteaza sa ma ridic, sa gandesc, sa lupt, sa vreau, sa repar, sa indur si sa iubesc.

ramai cu bine, si eu plang…

Fac parte dintre aceia care au extrem de putine amintiri din copilarie. Mai degraba tin minte stari, gusturi si mirosuri, gesturi ale altora, emotii. Nu pot uita lucruri care au avut impact afectiv asupra mea, in rest miliarde de amanunte concrete mi s-au sters din memorie. E un tipar hiper-sensibil in care am fost turnata cred, dincolo de tot ce-ar spune psihanaliza despre introvertire, refulari si mecanisme de aparare in fata realitatilor greu digerabile.

Cu toate astea, imi amintesc serbarea de sfarsit de gradinita unde mama, sensibila si emotionata, statea cu ochii atintiti asupra mea, incordata ca un iepure inconjurat de tevile pustilor de vanatoare. Ii simteam tensiunea. Eu n-as fi vrut sa fiu acolo, de cand ma stiu am avut oroare de a fi pe scena, in linia intai a exprimarii, sub reflector. As fi dat orice sa fug, sa sterg cu buretele corvoada de-a ma gasi in fata oamenilor, sa ma retrag rapid si securizant in casa, undeva, langa mamaita, oriunde.

Eram tunsa scurt de tot, baieteste, deoarece luasem paduchi de la o colega de grupa si luasera masuri febrile, ca sa scap rapid de molipsitoarea rusine. Imi duceam foarte greu jena de a fi o fetita cu cap de baiat; as fi preferat paduchii in locul tragicei lipse de feminitate. Aveam un costum popular (a carui frumusete ma mai mangaia oarecum, oferindu-mi o mica sansa la cochetarie) si niste pantofi albi de lac, care imi erau cam mici si ma bateau la varf.

Trebuia sa recit doua poezii, una scurta si banala, data de tovarasa educatoare si una compusa de mama special pentru acel moment (fara sa-i fi cerut nimeni asta). Aici era felul tainic al mamei de-a arata ca ceea ce traiam eu era important, chiar daca patologia sensibilitatilor proprii nu ii permitea sa-si gestioneze echilibrat experientele. Dar ce alta mama compune poezii pentru serbarea copilului? Nici eu n-am facut asta niciodata.

Sa rostesc mecanic mica strofa data de educatoare a fost un chin de nedescris, timiditatea ma zidise in panica si-n teama de penibil, nu ma puteam uita spre public, stateam cu capul intors spre stanga catre cortina din spatele careia mi se soptea fiecare cuvant. Imi tremurau picioarele ca in fata unui pluton de executie. Cand mi-a venit randul sa spun poezia mamei, mult mai lunga si mai complexa decat prima, am simtit un val de caldura asezandu-mi-se in sange, m-am linistit, memoria si-a limpezit deodata informatiile si-am recitat cu emotie frageda si contagioasa, privind in fata oamenii si daruindu-le un moment fara-ndoiala unic.

La final, majoritatea mamelor din sala de festivitati plangeau, impreuna cu directoarea si cu cele doua educatoare (Rosca si Donose). Desi impregnate de realitatea comunista a acelor vremuri, strofele mamei au devenit pentru mine vesnice, la fel ca sufletul ei vulnerabil si incarcerat de boli. N-am uitat niciodata acea poezie, o stiu si acum pe dinafara, ca pe o rugaciune.

E prima noastra despartire
Dar nu e trista, dragii mei
Caci cea mai draga amintire
Fi-va chipul tovarasei.

Purtam doar sortulet si funde
Cand mi-am lasat acas’ papusa
Acum plecam soimani de munte
Dar lacrimand, tovarasa…

Cu chipul tau de mama buna
Ne-ai ocrotit si-ai impletit
Cu doua maini si-o inima
Cununi cu vise de-mplinit.

Vor trece anii si-am sa cresc
Voi invata chiar denumiri de stele
Si singura o sa-mi citesc
“Somnoroase pasarele”.

In geana ta vad lacrima
De fericire, ori durere?
Ba nu, acum e ultima,
E lacrima de despartire.

Ramai cu bine, si eu plang
Adio joc de cubulete
Dar vine toamna si in prag
Primi-vei alte sortulete…

serbare

motto-ul primei mele carti

Gasesc fara-ndoiala cate o poezie a lui Adrian Paunescu pentru fiecare dintre starile mele fundamentale, profunde. De data aceasta, cartea despre Mama (pe care o scriu cu dor si cu fierbinteala iubirii de copil ce si-a purtat un parinte in brate catre eternitate) a gasit sinteza absoluta in doar cateva cuvinte ale Poetului.

De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga peste moarte.