Aceasta mangaiere care doare

Eram inca liceeana cand am simtit deodata, intr-o seara cu ploaie, poezie si nedefinita tristete, ca trebuie sa scriu o carte si ca ea trebuie sa se numeasca “Aceasta mangaiere care doare”. Au trecut de-atunci multi ani, traiti in povesti gresite sau povesti corecte, in incercari, ispite, caderi si izbanzi. Pentru fiecare subiect pe care il conturam in minte visand la “prima mea carte”, mi se parea ca acest titlu e perfect. Orice-as fi scris, versuri, jurnale, pagini despre iubiri cazute in abisurile pacatului sau compendii de revelatii spirituale si aforisme ale regasirilor de sine, texte autobiografice sau inchipuiri fantasmagorice – orice subiect isi afla sinteza, in mod straniu si incapatanat, intocmai in acest titlu. La un moment dat, pentru ca niciodata Cartea nu se contura cu adevarat, am decis sa traiesc pur si simplu si sa pastrez titlul intr-un colt de gand pentru atunci cand va veni timpul potrivit.

De la Craciunul 2013 cand Mama a plecat in vesnicie si pana la Schimbarea la fata a Domnului (6 aug 2014) – eu am scris. Prima carte din viata mea este acum finalizata. Simpla, plina de iubire si de transfigurare a fiintei. Toamna in care fetita mea va scoate cea de-a patra ei carte (8, Varsta Infinitului) va aduce cu ea si tiparirea povestii mele de suferinta si metamorfoza. De viata, de moarte, mangaiere si eternitate.

Deocamdata atat…