Pagina 36 ~ sâmbătă 14 Decembrie 2013

Viața are, ascendent și încăpățânat, coordonate neștiute până acum, alte motoare, alte date dar parcă și alte resurse ce vin pe tăcute din spații imateriale. Suntem în corzile ringului și nu ne oprim nicio clipă din calcule și înfrigurări. Ne facem drum printre activitățile vieții astfel încât să ajungem la mama, orice-ar fi. În tot acest timp, o forță se naște din prăbușirea în prăpastia calvarului. În mine se întâmplă schimbări mari, mai mari decât cele din timpul herniei de disc. O experiență încă mai complexă și mai profundă, care mă obligă la înțelegere, rezistenţă și expansiune interioară.

O găsim pe mama cu alt tonus, surprinzător de înviorată. Are patul făcut, cu plăpumioara bine întinsă ceea ce mă surprinde atât de plăcut, îmi dau lacrimile. Ce stare specială ai, mămico, ce mult îmi place!… O mică dar prețioasă regăsire a energiei, o zvâcnire a vieții exprimându-se în gesturile de minimă organizare a spațiului concentraționar al bolii ei. Stă pe marginea patului, îmbrăcată deja cu puloverul, zâmbind și așteptând să mergem la bar. Îmi caută ochii. Se vede o nerăbdare de copil jucăuş în privirea ei, parcă nu doar un chef de a fuma, cât o nevoie de a-și părăsi orizontala, necesitatea de a pleca din locul de zacere și de a parcurge culoarul către o altă destinație, mai plăcută, mai promițătoare, mai vie.

După prânz, vine la clinică un grup de colindători de la o asociație de întrajutorare. Aduc cadouri și colindă prin saloane. E unul dintre acele momente rare când mama lăcrimează în limbajul ei introvert și lipsit de contorsionare. La pungile de cadouri nici nu se uită, nimic din ce este acolo n-o interesează. Ascultă însă atentă colindele; ele vorbesc despre nașterea lui Hristos prin care Dumnezeu se întoarce către oameni iar mama plânge în limba mieilor din staul, la fel ca atunci, după operație, când întoarsă de la biserică, i-am vorbit despre mămăiţa, mama ei din ceruri. Aceeași reacție la lucrurile care vin de departe, ca niște tainice rosturi ce se arată sufletului ei prin durerea mistuitoare.

Mama nu socializează, nu dorește să arate nimănui că o impresionează ceva, nu face gesturi expresive prin care să-și comunice stările și să se facă înțeleasă de oameni. Ea ascultă, pur şi simplu. Pentru ea emoția nu este subiect de împărtășit cu alții; întotdeauna a preferat solitudinea și interiorizarea. Ea plânge, iar eu nu pot privi în altă parte decât la chipul ei inundat. Emoția ei devine firesc emoția mea și primim împreună, in fuziunea celor două plânsuri, ultimele colinde din viața ei pe pământ.

O doamnă din grup ne priveşte pe tot parcursul întâmplării. Ochii ei se alătură prin lacrimi spectacolului tăcut al trăirilor noastre. La sfârșit, grupul părăsește camera dar femeia rămâne în urmă, mă ia de mână și mă duce pe hol. Fără alte cuvinte mă strânge în brațe și rămânem așa o vreme, plângând molcom într-o imprevizibilă apropiere omenească. Poate am spune ceva, dar nu găsim vorbe mai potrivite decât tăcerea. Aceasta devine brusc o îmbrățișare-reper a vieții mele, venită fără îndoială prin intermediere cerească. N-o cunosc pe această femeie, nici ea pe mine. Nu ne spunem numele, nu facem nici schimb de telefoane, nici de mailuri. Nu știu de unde vine și nici unde se duce. Nu deconspirăm nimic din identitățile noastre și totuși îmbrățișarea se întâmplă ca o binecuvântare, după care femeia pleacă definitiv din viața mea, lăsând în urmă pansamentul unei încurajări aproape ireale.

Acum 8 ani, când Veronica a venit pe lume, ceva a mers greșit în sala de nașteri. Doctorița mea a decis că e nevoie de cezariană și a chemat anestezista. A zis “facem anestezie locală” și m-au așezat în poziția șezut spunându-mi în treacăt “stai relaxată, vom face o injecție în coloană”. Am întors capul (nefericit instinct) și-am văzut un ac enorm. Mi s-a făcut frică şi din pricina încordării (cred) injecţia nu a reușit nici prima, nici a doua oară. M-a durut. Anestezista devenise iritată și-a zis: Dacă nu reuşeşte nici a treia oară, facem anestezie totală. Da, a aprobat doamna ginecolog, ea este într-adevăr mai sensibilă și foarte posibil să fie mai bine aşa.  M-am speriat și mai tare, căci nu vroiam să dorm în cel mai important moment al vieții, vroiam să aud primul plâns al copilului meu. Dar nu mă puteam elibera de înalta tensiune a momentului. Simțeam disperare. De nicăieri, a apărut o infirmieră înaltă și solidă, în vârstă de vreo 37- poate 40 de ani. Fără s-o roage nimeni, dinafara oricărei indicații a medicilor, s-a apropiat de mine și m-a cuprins cu totul în brațe, mi-a aplecat capul spre ea și mi-a sprijinit fruntea de fruntea ei. A început să mă mângâie (cu palme pe care le-am resimțit ca fiind mari și fierbinți) și, în ciuda faptului că totul era contra-timp, mi-a vorbit liniștită: Iubita mea, ia ascultă-mă, trebuie să lupți cu tine și cu frica asta, ia lasă-te cu totul în mâinile mele, uite – gândește-te că în curând o poți vedea pe fetița ta, o s-o auzi şi-o s-o pui la piept, trebuie doar să faci un efort să detensionezi corpul… Ești mămică acum, relaxează-te puţin pentru ca fetița să poată veni… Hai, încercăm împreună să ne liniștim… Muşchii mi se detensionau pe măsura ce ea vorbea nestingherită de stresul din sala de naşteri. Acesta a fost gestul salvator, m-am destins, a treia injecție a mers, Veronica s-a născut și-am putut s-o țin în brațe și s-o sărut încă din primele clipe.

Da, sunt parcă plantați de Dumnezeu unii oameni, trimiși pe Golgota destinelor noastre să ne șteargă chipurile transfigurate de efort și pline de sângele fricilor omenești, să ne mângâie și să ne marcheze pe viață cu amprenta pozitivă a cerului.

cuvant inainte

Prietena mea Camelia Vasiliu este cea care a scris prefata cartii.

Iti multumesc din suflet draga mea si sper ca fiecare sa aiba parte in aceasta viata de cel putin cineva care sa-l inteleaga atat de profund. Maturitatea si altruismul tau imi sunt sprijin la fiecare cotitura de drum, in fiecare dintre caderile firesti sau mai putin firesti ale existentei. 

Prefaţă

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 2013, mama autoarei părăseşte această lume.

Ana Tiţoiu Tomescu mărturiseşte la finalul cărţii sale: ”…liniştea nopţii; un reper al durerii dar şi al unei Iubiri care, dincolo de sentimentul apocaliptic al pierderii, rămâne una dintre cele mai sfinte perechi în care exist eu ca fiinţă – perechea din care nu mă simt expulzată acum, prin finalul existenţei omeneşti, dimpotrivă. (…) devin acum una şi aceeaşi cu sufletul mamei, aşa cum, în urmă cu patru decenii, am fost una şi aceeaşi cu trupul ei. Am să port cu evlavie sufletul ei prin lume, prin viaţă, am să vorbesc despre ea, am să scriu.”

Ana Tiţoiu Tomescu scrie o carte pornind de la un jurnal de călătorie. Un alt fel de jurnal şi un alt fel de călătorie, ”spre Cer”. Subiectul curge într-un realism dramatic, acompaniat de intensele trăiri ale autoarei şi preluate de cititor, care empatizează intr-o nedisimulată efuziune de sentimente.

Mama Lucica… O femeie frumoasă şi iubită. O mamă. Dar şi o viaţă cu extreme şi paradoxuri, trăită într-un zbucium aparent nefiresc, cu refulări ale unui eu neînţeles şi incompatibil cu rigorile autoimpuse, sau nevoit să le trăiască dincolo de limita suportabilităţii. Se îmbolnăveşte de cancer şi moare. O viaţă încheiată cu împăcarea sinelui, prin marturisire şi împartăşire creştinească. Oamenii din vecinătatea mamei Lucica se transfigurează pentru a-i deveni punte de plecare lină spre o alta lume. Rostul Mamei pare amprentat în lecţia de viaţă primită de cei din jur, reacţiile lor reprezentând nu numai urmarea înfruntării pietrei de încercare din destinul fiecăruia, ci şi modalitatea de definire şi desăvârşire a caracterelor extrem de diverse; Căci ce altceva ne-ar putea face mai smeriţi şi mai înţelepţi decât neputinţa în faţa ireversibilitătii acestei vieţi şi speranţa că vom accede, prin mântuire, dincolo de ea?

Ana Tiţoiu Tomescu provine dintr-o familie cu vocaţie adânc spirituală, părinţii Lucica şi Petre Tiţoiu aşternând ei înşişi versuri şi gânduri iscusite în paginile timpului lor, marcând astfel cu discreţie şi modestie, sensibilitate şi inteligenţă, atât trecerea lor prin această viaţă, cât şi înţelegerea nuanţelor transcedentale ale existenţei. Autoarea scrie cu uşurinţă, cu dăruire, cu voluptate, cu smerenie, dar mai ales cu un talent remarcabil. Eul său balansează între speranţa firesc umană şi agonia verdictului, căutarile înverşunate de explicaţii şi soluţii, simbioza relaţională perfectă a ultimelor zile petrecute alături de mama sa, pentru a se regăsi pe parcursul cărţii, prin revelaţie divină, într-o liniştire a sinelui, acceptare şi împlinire în iubire.

Ana Tiţoiu Tomescu stăpâneşte şi perfecţionează arta cuvântului prelungind în eternitate unul din modurile existenţei sale, prin care se descoperă şi se înţelege.
Această mângâiere care doare” izvorăşte dor şi lacrimi din cuvinte, în timp ce amintirea Mamei se valorizează şi capătă sacralitate. Ea luminează asemenea unui nufăr înflorit deasupra adâncurilor terne, după ce va fi parcurs, alături de fiica sa, drumul dureros şi purificator – ca o asceză la final de viaţă.

Camelia si Ana