la iarna vom fi cuminti

si daca va fi in curand prea iarna
si prea frig –
frigul acela care ieri ne incalzea cu arsura
si iluziile lui ciudate, ti le amintesti desigur

eu totusi o sa te privesc cu ochi stapaniti
si copilarosi
pentru ca vezi tu, nici nu stiu cum s-a intamplat
dar intr-o zi
m-am trezit departe de vifor

am trait
si-am tot trait in absenta ta pana cand
balansul dintre fiară si inocenţă
s-a rupt
si fiara a fost cumva, pe undeva, rapusa
iti vine sa crezi asa ceva?

un timp mi s-a parut nedrept
mi-a fost si mila de ea, sarmana mea fiara
ce mult ii placeau tristetile
si cat de tare le cauta dinadins,
printre clipe

apoi cred ca s-a schimbat un adn sau
o geografie interioara sau
ceva…
ca am priceput deodata totul
cu atat de multa limpezime incat a si durut
o, dragul meu
nici nu stii cat de mult a durut

dar tu nu te speria
totul o sa fie bine la iarna
cand saniile isi vor pierde urma in zapada
iar noi
ne vom obisnui in sfarsit
cu neprihanirea noastra rece si calma
de care
atat de mult radeam cand eram tineri

din frigul meu, ea

nu, niciun sindrom nu sta
in oroarea de haos a copilei mele si-n fuga ei
de multimea umana
ca o caprioara de teava pustii
nu-i nicio dizabilitate in calatoria ei insistenta
dinspre zgomot
catre tacerea lui Dumnezeu;

ci priveste atent in ochii mei
este gena unei stranii distantari
care ma inchide si pe mine in ziduri groase de aparare
si apoi ma elibereaza in spatii ciudate
pline de scari pe care tu nu le poti vedea
de aceea spui ca nu exista

dar ea le stie bine de tot
si-atat de frumoasa este cand urca
mult mult inaintea mea
haide mama, striga cu ochi inflacarati
nu te mai uita in partea de jos a hartii
inchide usa
deschide inima
pune-ti odata aripile calde
nu te-ai saturat sa-ti fie atat de frig intre oameni?

p1120932

exagerare de toamna

ma dor frunzele ca niste binecuvantate rani
pe care le tot adancesc
sinucigasa,
cu unghiile in palme

in timp ce oamenii se mira unanim
si legitim
totusi exagerezi,
ridica ei din sprancene
e putin gresita ierarhia emotiilor tale
nu e normal
sa nu vezi nimic
dincolo de niste banale frunze moarte

Si ploaia asta care cade cade insistent
peste o, cate mii de amanunte
pe care
daca le-as vedea si eu mai limpede –
ce indulgent ar putea zambi ceilalti
da, asa da,
vezi ca se poate?!

si iarasi mi se face dor de Ea
si-mi agat ochii de turla bisericii
mi se impleteste auzul de toaca monahilor
retrasi in rugaciune

insingurarea mi-o aprind – lumanare in sfesnic
si nu mai vreau nimic
decat toamna
ca o hulita si curajoasa pregatire de moarte
si de reinviere
de moarte
si de reinviere
de moarte.

mesaj

ma intorc inauntru sa vad
sa aud sa simt sa descifrez
ma reintalnesc cu El
Ii pun din nou intrebarile
nu este adevarat ca traiesti intr-un cerc inchis,
zice
oricat de multa nevoie ai avea de carapace
tu urci
spirala, spirala, spre lumina,
prin treptele pe care le pipai
cu zece degete
ba nu, cu o mie, cu zeci de mii de degete invizibile
uimire smerenie tacere
ochi inchisi in rugaciune
marturisire, religie
tie ti-e buna religia,
imi spune.

nu vreau terapie, vreau arta
mi se rostesc singure cuvintele
si ma imbratiseaza aripile calde ale nu stiu cui
Ana, vei afla mai mult, vei sti mai bine
nu te grabi
nu te arunca
nu te deschide oricui
Scrie…
tu trebuie sa scrii.

sunt mai batrana cu o moarte, sunt mai batrana cu o carte

Ce mai faci tu, mamico, toate bune acolo in ceruri?

Eu… pe-aici, pe pamant. Am terminat cartea, o tot impart de vreo saptamana. Se aduna in jurul meu oameni cu cruci grele, cu destine si boli de plumb, ca tine. Sunt reactii intense, calde, de suflet. Curg lacrimi din oameni profunzi si loviti, mami, e viata, asa cum probabil ti-o amintesti. Invat si eu de la ei, invata si ei de la mine. Se intampla schimbari si-n urma lor devin tot mai constienta de puterea mea. Apun unele prietenii, rasar altele. Ma ridic mai mult catre mine insami (si catre vesnicia din mine) prin scrisul asta pentru care tu mi-ai dat un subiect ce nu-l cerusem.

Am decis sa nu fac mare tam-tam cu cartea, nu o lansez, nu o strig cu trambita, n-o imping in multime. Sunt prea vulnerabila inca, e rana vie, eu nu te uit, asa cum spun unii ca se intampla de obicei. Cica acum, daca am scris despre tine ar trebui sa ma eliberez de experienta mortii tale si sa merg mai departe, ca asa scrie-n cartile de terapie. O aiureala, iubito, asta e pentru unii-altii, nu pentru noi doua.

Te port in mine cu durere iar teoriile raman fade si reci. Aproape un an de cand ai plecat si durerea care sta cu mine ma tine vie si puternica, sa stii. Nu-mi mai e frica de ea, am scapat de frica. Au ramas doar darurile ascunse in rani. Nu mai vad amanuntele de care ma impiedicam inainte. Am mai multa fermitate si curaj. Filtrez mult mai rapid lucrurile, experientele, oamenii, pentru a pasi cu sens prin limitarea asta numita viata. Nu mai pierd atat de mult timp cu zadarniciile. Despartirea noastra m-a lovit, mami, dar in lovitura am primit un tratament miraculos. Am franele mult mai bune cand este vorba de greseli; orgoliile au apus si m-au eliberat.

Culmea este ca vin inspre mine exact oamenii care au nevoie de povestea noastra. Apar de unde nici nu ma gandesc, ma cauta, imi cer cuvinte, mangaiere, alinare. Eu plang si le intind volumul rupt din carnea si povestea noastra.

Cam atat, nimic special si totusi rostul tau mamico (despre care credeai candva ca nu exista) se contureaza uite, tot mai mult. Suntem departe una de alta, dar mai impreuna ca niciodata. Te iubesc.