de basm si de aniversare

ca un pictor cu inima stransa de emotie
dinaintea picturii
ca un credincios cu pleoape de evlavie
dinaintea icoanei
asa te iubesc eu pe tine
copila ce inchizi in tine miliarde de licurici
om care treci prin destinul pamantului
pansandu-i ranile si melancolia
cu cuvantul
cu fapta
cu muzica diafana a mangaierii tale

ca pe cel mai simplu si sfant adevar
scos cu ciutura nesparta din fantana fiintei
asa te iubesc eu pe tine
apa vie care,
fara sa astepti nimic in schimb,
daruiesti lumii tinerete fara batranete
si viata fara de moarte

(30 Noiembrie, cand te-ai nascut tu, Veronica)

ana-titoiu_1

simfonie cu sunet nedeterminat

stateam uneori in curtea sanatoriului
cu mama
tin minte si acum banca aceea verde
cu vopseaua cojita de ploi
ea fuma cu degete tremuratoare
daruindu-mi pe nesimtite
fricile si salbaticia ei atat de atragatoare
si atat de neinteleasa de ceilalti

prin darul ei, amandoua ne asemanam cu crengile
dezgolite, vulnerabile
si pe alocuri inexplicabil arse

mama privea in gol
gandurile ei inganau Concertul pentru vioara
in Re major opus 35
de Piotr Ilici Ceaikovski
eu o iubeam si respiram rar
ca si cum as fi urmarit incordata
filmul rusesc fara subtitrare
al umbrelor

ce frig iti era mama
si totusi nu-mi spuneai nimic despre asta
la poarta pavilionului de psihiatrie
cainii latrau sinistru
fara sa muste niciodata pe nimeni
aproape ca o ipocrizie umana
iar noi
ne amestecam tulburarile
intr-un melanj de sentimente contradictorii
ca doua vibrafoane spargand simfonia
suavelor
si inocentelor
clarinete

Veronica

chiar daca as fi avut dreptate
in toate razboaiele lumii
tot neputincioasa si trista as fi ramas
fara tine
daca lumea m-ar fi aplaudat
asezandu-mi lauri pe fruntea semeata
fulgerata de adevaruri
tot a nimanui si-a nimicului as fi fost
copila mea de pace si de roua

daca tu n-ai fi decis sa vii

n-as fi inteles nimic din arsura vietii
din tot ce-a fost vreodata tragic
si perfid
in povestile mele cu oameni
daca n-ai fi tacut cu inocenta
in pantecul sfasiat de travaliu
daca n-ai fi ras
si daca n-ai fi plans pe rand
in fiecare celula a corpului meu –

pana cand am inceput sa pricep si eu
ce si cum si mai ales
de ce

primeste tu,
stranie zeita a granitei dintre toamna
si iarna,
transformarile in bine ale spaimelor mele
aduna-le ca pe niste opere de arta
in subsolul carora semneaza-te
cu pleoape transparente
si cu devarsita liniste
Veronica.

verana-for-poem

????

daruirea numelui

cand mi te-ai cuibarit in brate
in ziua aceea suferitoare si stearpa
aveai un fel de promisiune
in caldura palmelor
nici nu-mi venea sa cred
cate lucruri imi povesteau
despre viitor
gandurile tale suave

ca niste flori de cires
ce-ar fi urmat sa coboare in falduri
de chimono
sa-mi imbrace gleznele cu polen
si sa ma cheme
in sfarsit
pe numele meu adevarat:
mama.

in genunchi la radacinile tale

poate ca scriu tot ce scriu
si simt tot ce nu indraznesc sa scriu inca
numai atat,
cu nadejdea fluida ca in cele din urma
voi curge si eu impasibil
din insangerarile mele spre radacinile tale
limpezind in hemoliza lacrimilor
trecutul
si prezentul
ca intr-o spovedanie care arde necontenit
pacatul

copila mea alba
ca o soapta lipsita de spaima trecerii
ca o pasare iesita armonios din valurile indoielilor
silnice
si dezordonate
pentru tine eu am cazut in genunchi
in taina rugaciunii

sa te inalti libera din labirintul cordului meu
indragostit de tine
din cuibul pantecului in care te-ai copt
timp de 9 luni
acum 9 ani
pentru de 9 ori cate 9
milioane de ani lumina

legamant de plecare din umbra

plecarile mi-au fost mereu pline de neliniste
si prapastii
mai stii tu umbra, cum vantul insusi adia
spre gandul ramanerilor pe loc
in timp ce luna facea ravagii prin ideile tale ciudate

cate destinatii inventai
murmurai
intunecai
promiteai
degetele tale ma cuprindeau cu panica
ce morbida paloare avea frumusetea lor
iar eu radeam
mai stii cum radeam si cum
rasul meu era un fel de nascocire
sau poate doar o tandra si otravitoare masca

numai asa reuseam sa urc in varful cuvintelor
ca un Sisif incordat
si supus zadarniciei
pentru ca apoi sa alunec din nou si din nou
prin valea pleoapelor
in minciuna
o, cum se zdrobeau genunchii si palmele
in santurile sapate de lacrimi
spune, mai stii, mai stii
umbra care taci bezmetica in limba pietrelor

ce mila mi-e de spaima mea de atunci
ce jale si ce frig mi-e de tine
negura cu sange in loc de frunze
somn cu balauri in loc de vise
afla despre mine ca am plecat cu tipat
cu temei si cu rana
si nu,
niciodata nu ma mai intorc
iubita, halucinanta prietena a sufletului meu
umbra

in forma de salcie

si daca asta e ziua din care
va curge peste noi o noapte fara zagazuri
ca un fluviu de smoala
peste casele noastre de zahar tos

tu sa te gandesti bine si sa-mi spui
da sau nu
cand eu iti voi propune aberant si fara chibzuiala
sa ne inventam pe loc o lume
cu vant
cu febra
si cu ploaie
ba poate chiar cu spaime taioase in loc de ziduri
o lume plina de craterele iubirii noastre
si de altare planetare unde ne asteapta
Dumnezeu Insusi,
sa ne inchinam si sa ne doara remuscarea

cu alte cuvinte
cand toate de azi se vor fi terminat
si obosit de atata ura
glasul nu va mai avea putere pentru urale
te invit sa mergem
in microcosmosul emotiei mele
si sa ne cerem iertare
pentru a nu fi trait cum se cuvine

apoi daca toate vor merge cum planuiesc eu
ne vom intoarce aici la primavara
sub forma de salcii triste
gata sa taca pentru totdeauna
elocvent
si galactic
ca niste sfinti coborati din picturile murale
ale durerilor noastre de oase
si de metamorfoze