erou nedecorat al trecerii, omul

nu stiu de ce si cum
oamenii se bucură totusi de propria lor
trecere
ca de o sărbătoare a uitării

o, ce tristi si nedecorati eroi suntem
căci iată
reusim să iertăm timpul
pentru darul de a-si înfige caninii
în noi
de-a ne ustura până la sânge
în gerul strădaniilor
mântuitoare

îi iertăm nepăsarea
lipsa de ocrotire, caruselul si
amăgirile
dar ne primim cuminti
miracolul de-a ne putea împăca
suspinând
cu toate acestea.

clarviziune

își vor lua
porția de libertate
din măiestria ideilor tale
îți vor sfâșia adăpostul
cu dinții
se vor hrăni vor hăpăi cu foame
și vor spune
mai vrem mai vrem mai dă-ne

nu vei putea fi cunoscută
ca un întreg însă
fiecare parte
va fi atât de plină încât
își vor vărsa paharele
pentru a le umple cu seva ta

le vei fi manual și icoană și basm
vei fi privită din milioane de unghiuri
din fiecare le vei părea perfectă
pentru studiu
și pentru răsfoire

vor căuta pe google
sindromul și arta și iar sindromul
și din nou arta
îți vor așeza pe rafturi cărțile
vor lăsa la urmă omul
vor monta telescoape gigantice
să te urmărească pe propria ta planetă
să-și poată scrie tratatele

tu vei rămâne simplă
și paşnică
nu vei înțelege triumful
celebritatea
și măștile
vei privi toate astea cu milă
cu iertare
ca un Hristos modest
și controversat
născut pentru a da un exemplu
de bunătate
celor care vor să vadă

mă dăruiesc vouă, oameni dragi
ai unei lumi în care sunt
atât
atât de altfel

azil de carne si oase

ce bine că trăƒiesc la adăƒpost
în sălașul acestei grămezi de carne
și oase
ca într-un azil
ce se întâmplă în mine rămâne nevăzut
oamenii ar fugi înspăimântați, mamă
văzând atâta sângerare
atâta sfâșiere
le-ar veni greu să-mi ureze de bucurie
fie și doar de complezență
în ajunul sărbătorilor fără tine

am auzit că mâine
va ninge
peste plânsul evidențelor că sunt vie
semințele macilor de pe mormântul tău
vor colinda Nașterea Domnului
răscolindu-mă

între viață și moarte
între pământ și cer între durere și sens
eu nu sunt decât un copil, mamă
copilul tău
care nu te mai poate atinge

sfârşit de an

culorile iernii
seamănă atât de mult cu florile dalbe ale
nuntirilor prestabilite
în ceruri

rugina dorului macină prefăcut
și politicos –
stimată ființă ispitită de gânduri
și fapte
sunt eu, propria dumneavoastră trecere
prin viață
lucrez adânc
îmi cer scuze dacă asta doare uneori
atât de prompt

e sărbătoare și surâd
ca și cum
n-ar fi nicio suferință înăuntrul cetății
de piatră și carne

vă întâmpin cu plecăciuni
și vă mulțumesc oameni ai lumii
pentru sulițele cu care îmi găuriți
stăruitor, coastele
pentru nepăsare
ca și pentru iubire
deopotrivă

cu zgomot, poemele taceau

pielea ta era tacuta ca o coala de hartie
se citeau pe ea cuvinte stranii si necenzurate
coborai prin stih in mine, fara de anestezie
doi cocori, aceiasi parca, in vazduhuri separate

gura ta tacea cu zgomot, mainile staruitoare
incercau a scrie totusi din saruturi un poem
intrebai ce simt ce nu simt, cu asalt de bocitoare
spre a sti in moartea clipei, ce putem ce nu putem

salonul de boli nervoase, frescă

după ce treceai de intrarea șuie
povârnită sub lipsa amenajărilor interioare
acolo pe dreapta
la capătul coridorului presărat
cu calorifere reci de fontă
era salonul 2
pentru femei cu nevroze anxioase
insomnii
gânduri de suicid și alte tulburări
greu sondabile
pe cale științifică

unele se internau pentru actele
necesare pensionării
se prefăceau răscolite și agitate
ca să poată rămâne acasă
să-și crească nepoții
dezlegau mereu integrame şi
niciodată nu se uitau pe fereastră
căci nu era nimic de văzut
înafară de o mulțime de copaci
triști
și încă goi în acea perioadă a anului

numai cele cu învolburări și regrete
insuportabile
făceau acest lucru inutil
își târșâiau tot timpul pașii până la geam
să vadă ciorile pe crengi
și grădina năpădită de buruieni care uneori,
când bătea soarele
devenea aurie

pe noptiere nu prea erau cărți
sau flori
doar câte o pastă de dinți și
niște telefoane mobile
cu sisteme celulare greu de deslușit
pe care pacientele încercau
încordate
să le priceapă şi să sune acasă
căci altfel
copiii le certau, cum că sunt
prea demodate și prea
nu mai știu cum

femeia de serviciu era mereu încruntată
și amenințătoare ca un balaur
se înfuria pe orice vizitator
care pășea pe podeaua ei
mânjită cu apă
mi-era și frică s-o întâlnesc
mult mai frică decât atunci când vorbeam
cu medicul psihiatru
despre tenebrele mamei

dinspre tavan se întindeau pe pereți
niște hărți umede de mucegaiuri
cu valuri inegale de mizerie
inundând camera cu o senzație de frig
și de încremenire în timp

mama stătea mereu la perete
cât mai ferită, căci
nu suporta să fie în mijlocul unui grup
de oameni, niciodată
o sălbatică, domnule, o apostrofau
împănați de sociabilitate, cunoștințele
și vecinii

avea cu ea câte o carte de poezii
o cumpăra de la vânzătorii ambulanți
şi ulterior mi-o dăruia mie
împreună cu câte o cămașă de noapte
o brățară de tinichea suflată cu argint
și bătută cu pietre semiprețioase
sau un set de prosoape
luate de la țiganca aceea solidă care trecea zilnic
prin saloane

ultima dată mi-au rămas de la ea
Ion Caraion și Anna Ahmatova
niște volume mici
abia dacă le vedeai pe lângă
pungile cu antidepresive
însă odată ce mama se externa
poeziile,
brățările,
amănuntele și toate
poverile tratate amăgitor și medicamentos
în salonul acela –

prindeau proporții și,
păstrând în ele tăcerile mamei,
începeau să mă împodobească pe mine.