plouă și eu aștept ziua ta de naștere, mamă / it’s raining and I wait your birthday, mama

ca și cum ar trebui să se întâmple ceva grozav
în ziua de 29 Martie
așa mi-am lipit ochii de geamul ud
și coatele de pervaz
așteptând copilărește să vină momentul acela
cu frezii și câteva urări banale și apoi
îmbrățișarea noastră fugară
ușor stânjenită

nu trebuia să te deranjezi, îmi vei spune
e o zi ca oricare alta
oamenii dau prea multă importanță acestor lucruri
mă cam doare spatele
noaptea nu reușesc să mai dorm
dar hai stai cu mine, să-ți fac o cafea
ce bine că ai venit

te voi privi ca de obicei, mamă
cu acea resemnare fidelă a iubirii noastre
fără să-mi amintesc ce vârstă ai împlinit de fapt
și fără să pricep de ce,
dacă tu ești aici,
săptămâna trecută am plantat trandafiri
și maci
pe mormântul tău

………………………………

as if something amazing should happen
on March 29th
I glued my eyes on the wet window,
my elbows on the sill
childishly waiting to come that moment
with freesia and few trivial wishes,
with our fugitive embrace
slightly embarrassed

you shouldn’t bother, you’ll say
it’s a day like any other
people give too much importance to these things
I have some pains in my back lately
kind of fail to sleep at night
but please, stay with me, I’ll make some coffee
so glad you came

I will look at you as usual, mama
with that faithful resignation of our love
not remembering what age you actually reached
and not understanding why,
if you’re here beside me,
last week I planted roses
and poppies on
your grave

apropie-mi-te de rană, vei da de tine / come closer to my wound, you’ll find yourself

azi nu mai este ca ieri, uite,
ca într-un caleidoscop
drumurile către și dinspre tine se joacă
se amestecă, se recompun în
flori și triunghiuri colorate de parcă
aș fi un copil în fața miilor de
alternative

te-aș invita să locuiești cu mine
în piatra pe care ai lovit-o cu dalta
ca un sculptor însingurat
războindu-se brutal cu unghiurile materiei
prime

te-aș invita să-ți așezi mâinile pe rănile
încă neînchise ale pietrei

dacă aș şti precis că,
din cine ştie ce tristă şi confortabilă
capitulare,
nu ți-ar fi încă teamă de entuziasmul fecund
al întâlnirii cu tine
însuți

……………………………………..

today is no longer like yesterday, look,
same as in a kaleidoscope
the roads from you to me and backwards
are playing –
they mix, they recompose in
flowers and colored triangles, like I would be
a child in front of thousands of
alternatives

I would invite you to live with me
inside the stone you hit it with the chisel
like a solitary sculptor
brutally fighting the angles of
the raw matter

I would invite you to put your hands on the
yet unhealed wounds of the stone

if I’d surely knew that,
for who knows what sad and comfortable
capitulation,
you do not fear the fruitful enthusiasm
of you
meeting yourself

când vorbesc, îmi pare că mai mor un pic / when I speak, it seems I die a little more

de parcă doar nevorbind
aș mai putea pricepe ceva din tainele
atent ascunse privirilor

m-am retras și
am zărit printre trăsăturile instabile
ale tăcerilor mele
trupul firav al legendei noastre
făcându-și drum spre linia
orizontului

Doamne, cât era de frumos
răsăritul
în toată candoarea nemișcării
cuvintelor care deodată,
m-au conjurat să le mai las un timp
așa,
necanonisite de rostire
nestrivite între verbe
și vai, atât de superb
nelămurite

……………………………..

as if only by not speaking
I could understand some of the mysteries
carefully hidden for eyes

I secluded myself and
I saw among the unstable traits of
my silences
the frail body of our own legend
making its way to the
horizon

God, how beautiful was
the sunrise
in all the candor of the stillness words
which suddenly,
conjured me to let them more
like this –
unpunished by the speech,
uncrushed between the verbs
and oh, so beautifully
unclear

dragostea nu este niciodată atât de ușoară cum pare / love is never so easy as it seems

uneori când se joacă de-a viața
iubirea
are un fel ciudat de-a pune lama la gâtul
porumbeilor albi
amenințându-le zborul
pe care, de fapt, îl admiră și-l dorește
pentru ea însăși

uneori când nu-și înțelege foamea
(sau poate atunci când și-o înțelege prea bine)
iubirea își alungă singură hrana
și jocurile
ca o mamă care își trimite în lume copilul
să fie serios și în rândul lumii
deși l-ar mai păstra o veșnicie lângă pântecul ei
și l-ar mai naște o dată dacă ar fi posibil
o, dacă ar fi posibil

dar dragostea crește în fiecare zi
deodată cu toate celelalte tare ale firii noastre
crește nemaiștiind ce paradoxuri și ce
drumuri să ne întindă pe tava de argint
a vârstelor
şi-a îndoielilor noastre
……………………………………………………

sometimes when playing the game of life
love
has a funny way to put the blade to the neck
of the white pigeons
threatening the flight which actually admires and wants
for itself  

sometimes when it doesn’t understand its own hunger
(or maybe when it understands it too well)
love banish its own food
and games
like a mother who sends her baby into the world
to be serious and “as he should be”
although she would keep him forever near her womb
and she would born him again, if possible
oh, if possible  

but love grows every day
same time with all the other legacies
of our nature
it grows, not knowing what other paradoxes and
what other roads to offer us on the silver tray
of our ages
and of our doubts

convertirea la sens

se apropie timpul risipirii
neliniștilor
în ocna nealterată de mistere
a logicii

pentru toți cei care nu mai aud
demult
sunetul ploilor la rădăcina
eternității

aşa cum pentru fiecare copac
nemuritor
vine câte o înflorire de neoprit
precum și câte un tăietor
de lemne

apoi,
o, aşteaptă numai să vezi
cum apoi,
cu trupul spintecat
de topoarele socotinței omenești,
vom privi cerul
ca pe o ultimă
și memorabilă cale de evadare
în sens

un altfel de 8 Martie

se sinucid mugurii primăverilor
ningând peste hăurile
pământului
şi nu ştiu de ce dar
atât de mângâietor îmi pare
acest fapt
privit de pe fundul prăpastiei
în care lacrimile cristalizate
cad
întru acoperirea lipsei tale

în tot nefirescul lucrurilor
care dor neostoit
ce cald este încă în pântecul tău,
Mamă
Ce biserică îmi este el

Hai,
să îngenunchem și
să ascultăm Evanghelia Iubirii
rostită în absența sângelui
de către mâinile tale de abur
așezate
cu îngrijorare și neistovită
evlavie
peste greutatea
materială a
gândurilor mele

cu capul în nori

între sublim și noroi
gândurile sunt doar niște pași pe străzile
pline de gropi ale omenescului
iar eu
fantomă trecând printre orgoliile
fiinţelor vii
ca printr-un neisprăvit labirint al
oglinzilor deformate

căutând înfrigurată motive
să le pot ierta
să le pot iubi
să le pot păstra în buna credință a
lipsei de zădărnicie

o, Doamne al tuturor intențiilor
curate

pașii persistă în durere
la fel cum cuiele persistă în palmele
și gleznele
imaginii Tale din icoană