fulgerare

mai știi tu mamă, cum ne rugai
să nu-ți mai cerem schimbările în bine?
ce dezarmată erai în fața
atotștiutoarelor noastre acte de bine
când îți frângeam țigările și când
ne încruntam salvatori întru binele tău

nimeni nu ar trebui să ceară nimic nimănui
fără a-l iubi mai întâi desăvârșit,
spuneai
nici diabeticului să nu-și dorească dulcele
nici celui trist să nu mai fie trist
nici criminalului să nu-și comită crimele
precum nici
Lui Dumnezeu să-și dovedească
existența.

DSCN2208

 

offshore

era atât de frumoasă dezordinea
întunecată a călătoriilor mele
găsisem stelele găsisem norii și apoi
ceva nefiresc de limpede se pogorâse peste
pleoapele înlăuntrul cărora
te păstram

veniți veniți la noi
strigau umbrele mele către umbrele tale
mergeți mergeți departe, strigau
tot ele
când peste închipuiri se prăvăliseră
ca niște faruri sfințite de furtună –
adevărurile

clopotei alb negru

gara strict necesară

venise și vremea aceea în care
nu mă mai rețineau gările
într-însele
de prea marele dor al drumurilor
de prea suspinata mirare a
vindecărilor de suprafață

tot mai temerară mă aflam
în timp ce
nu trebuia decât să tac
adânc, să las trenurile libere

plecarea lor de la mine să-mi fie
răul, binele, îmblânzirea firii și
forțarea de a găsi sute
mii de cărări
care să mă păstreze, salvator,
în gară.

cântec de leagăn

dacă dragostea ta omenească
mi-ar fi continuă ca un fluviu
m-aș îneca în tine și
m-aș pierde

ce bine totuși că ea este
schimbătoare
ca o pelerină de nori
ca o viață
ca o cruce al cărei lemn se cariază și
îmi devine leagăn vechi

leagăn în care
abia după ce voi fi renunțat la trup
mă voi putea cu adevărat
odihni

refren:

nu răsturna peisajele pentru a vedea
emoția, apleacă-te tu în genunchi
în fața lor și
vei înțelege atunci
de ce.

nu încă

ceea ce este prea dulce
se scrie pe pereții murdari
ai realităților
spre a fi apoi zugrăviți
de alții mai mândri și
mai tineri
decât noi

ceea ce este prea frumos
se scrie în zăpadă
spre a se topi încet
căci nu
nu suntem pregătiți pentru
nemurire
încă.