târzia întoarcere a gândului la inimă

gândul ia forma stelelor
fără să știe
vai, cu ce forță va deplasa
axa planetei, în momentul tristei clipiri
uitarea salvează de la sinucidere lacrimile
fără să știe
ce aprig pârjol s-ar fi declanșat prin
aducerea aminte a răului

prea complicat pentru mine
exclamă iritat gândul, prea multă spirală
eu sunt egoist, eu sunt ceea ce sunt
desigur că sunt vânt și iarbă dar
mai sunt și câteva ascunzișuri
pe ici pe colo, nevinovate și
nu doresc să mă deschid încă
întru pășirea în frecvențe
atât de ciudate
și atât de transparente

mai bine lasă-mă să respir
să înțeleg
câteva sute, câteva mii de ani și apoi
mă voi întoarce la tine, inimă,
pregătit și copt
pentru iubire.

 

a nu ști

tu nu știi încă, nu știi
ce lipsit de extaz este a înțelege totul
despre toate

cum doare căderea din contemplație
doare și totuși
mâine voi înflori simplu ca un arbore
chiar dacă tu nu mă găsești
chiar dacă gloria ta lăuntrică nu este încă
renunțarea la mult
doare și totuși diminețile vin
una după alta
izbăvitoare

căderea din polul plus
mă surprinde
ca un tren ce frânge nemilos
oasele kareninei
dar tu nu știi încă, nu știi
a înțelege ce este văzut m-ar asemui cu praful
și mi-ar micșora strălucirea

nu știi încă, nu știi
ce zadarnică va fi mereu călătoria în aparențe
când deschizi inima ispitelor și
când te dai pe tine otrăvurilor lumii

ești al lor?
nu știu încă, nu știu

 

hologramă

s-a oprit gândul care mă punea să aleg
între pământ și cer între carne și spirit
între mine și Tine
s-au oprit alegerile care mă încarcerau în aburul lor
făcându-mă să cred că de la ele ar veni certitudinea
și siguranța, în realitate inexistente
și profund inutile

mă întorc la răspântie
gândirea a tăcut
inima vorbește în șoaptă
de pe nisipul în care mi-am afundat tălpile
până acolo sus, departe
crește o axă perfect verticală, împreună cu care
spațiul și timpul își construiesc
o cruce ciudată

iubirea este deodată, vai, mai materială decât corpul
fără regret decid să Te urmez
în imensitatea
din care, de fapt, venim
amândoi

DSCN9842

timp

m-am obișnuit să te aștept
chiar dacă am uitat ce este timpul
și nici măcar n-aș crede că este prea lung
sau prea scurt
agățat de crengi, stă la pândă adevărul
zâmbindu-ne îngăduitor și lăsându-ne
să-l îmbrăcăm uneori în pas cu moda
chiar dacă el este atât de frumos
gol

m-am obișnuit să dorm în aceste păduri
crescute sălbatic înlăuntrul meu
și nici măcar n-aș crede că de-acolo vin
lacrimile

***

visul devine fum
fumul devine dans
răbdarea devine rugăciune
viața devine moarte
și invers.

10612493945_8a97cce4b4_k
photo credit: Leno Photo

dualitatea necesară

visam la o bucurie perpetuă
ca și cum aș fi cerut isteric pendulei
să bată într-o singură parte
atunci Te-am întâlnit
Te-am întâlnit
ai coborât din idee și
Te-ai făcut sentiment
Te-ai făcut dualitate
taina stărilor se limpezea în ochii Tăi
absenți și prezenți deopotrivă
am tăcut adânc

lumina dimineții a spart vitraliile și
mi s-a ghemuit în piept ca o promisiune
am părăsit istoria
prăbușită la rădăcina unui copac pe care
am început să mi-l însușesc și
să-l iubesc
ca pe mine însămi

ana

vară

s-au închis spitale de nebuni
rănile se-ntorc în bisturie
în livezi poemele din pruni
stau pentru viață mărturie

tu ești gol și liniștit și tandru
și absent cum ploaia e absentă
eu îmi beau otrava din leandru
recapitulări cresc în placentă

fără tine mi-aș dori să pot
doar cu mine însămi și cu cerul
șușotesc pădurile-a complot
îmi sunt mie însămi pasagerul

dar veni-va toamna cu cărbuni
să aprindă alte focuri albe
se deschid spitale de nebuni
vom avea din adevăruri salbe