o secundă. de introspecție.

Am avut mereu obiceiul de a-L căuta pe Dumnezeu în oameni. Inclusiv în mine. Creatorul în carnea Creației Sale. Asperitățile acestei creații m-au atras, m-au motivat să lucrez, să-mi așez mâinile și privirea pe colții ieșiți din conturul Operei. Rănile mi-au exersat și mi-au fortificat blândețea și răbdarea. Sau. Dumnezeul din mine a căutat mereu să-L releveze pe Dumnezeul din ceilalți, ca simplu exercițiu de suflu, trăire, instinct. Să-L scot la iveală, să se manifeste, să se întregească. Am căutat să transform prin iubirea mea toate lucrurile care trec drept rele – dezechilibrele, tulburările, agresivitatea, umilința, sărăcia și chiar moartea. Ca o respirație caldă pe o fâșie de aer rece.

al câtelea paradox?

căci cel ce își ridică vocea
e cel mai greu de auzit
cum din mormânt n-auzi elicea
unui sublim înlănțuit

și rana unui trunchi de frasin
anevoios e s-o resimți
cum un Hristos umil pe asin
nu arde ai mândriei zimți

și fluturi care ies din larve
ca niște feți din pântec sec
degeaba duc în zvonuri grave
salvările de la înec

cu ochi miopi privim la șina
pe care trupuri se întind
și pe furiș dorim lumina
când sinucideri ne cuprind

Esenin strigă după sănii
și Mîșkin cade sub omăt
mort pentru sine-n fața lumii
ce alibi pentru prăpăd !

căci cel ce își ridică vocea
e cel mai greu de auzit
cum din mormânt n-auzi elicea
unui sublim înlănțuit.

11885194_680992952037020_8062955145346159397_n.jpg