dacă uitarea vindecă, de ce mă tem de ea?

câteva clape sparte de pian
pe dinăuntrul coastelor și-apoi, gândul
că ceva sacru, ceva ieșit din comun
va reuși să mă lege de Tine
pentru totdeauna –
atât rămânea după strânsa
cuprindere a valsului

tăceai, tăceai atât de adânc încât până și eu
cea fără de mândrie, până și eu
cea fără de frica morții
mă înfioram primitiv și răstălmăcit

ca șovăiala unui orb dinaintea luminii
ca lacrima ghimpat-împrejmuită cu pleoapele
fricii de definitiva
uitare

16298626_595286960660326_7714967711587972457_n

pictura de Sava Hentia (1848-1904)