pe scară (treapta #3)

Entuziasmul este iluzie atunci când crește și se hrănește din rațiuni exterioare. Castel de nisip rezistând până la prima schimbare (firească) a frecvenței de manifestare a celuilalt. Diametral opus, entuziasmul poate fi ceva material, palpabil, când este înălțat din ceea ce sunt și vreau să dau. El trebuie să fie dăruire, predare de sine, devotament, nu satisfacere personală.

Treapta 3: A înțelege iubirea ca o stare interioară de entuziasm dăruită celui exterior mie, fără însă a depinde de reacția acestuia.

pe scară (treapta #2)

Aleile înfundate sunt parte din ciclul firesc al iluminării. Lumina stă dincolo de încapsularea mea în ego, aflarea ei nu e continuă. Să devin conștientă de mine înseamnă și momentele de pierdere a memoriei inimii, a viziunii de ansamblu în fața întregului din care fac parte. Răbdarea e cheia.

Treapta 2: Clipa rătăcirii de la natura cosmică face parte din ciclul firesc al scării. Între două trepte, e un gol.

pe scară (treapta #1)

Am să șterg niște lucruri pe care le știam, ca să fac loc unor lucruri pe care nu le știu încă. Închid ușa dintre mine și lume pentru a descoperi în tăcere cum să dărâm zidul care ține în el ușa. Am să folosesc gândurile cu atenție și respect pentru puterea lor. Mulți au nevoie de reacția mea însă eu vreau să învăț mai ales cum să privesc, să ascult, să fiu observator. Activitățile vin și pleacă, vreau să aflu cum să rămân neatașată lucrurilor care trec.

Treapta 1: să ascult, fără să am nevoie de răspuns.

true self, afirmații în ploaie

Zilele (și nopțile) în care plouă sunt poate singurele perioade în care mă părăsește total încordarea de a nu pierde timpul. Ceva prinde formă de la sine, fără efort; intenția rugăciunii devine singură rugăciune, intenția înțelegerii devine înțelegere, intenția trăirii și creșterii devin într-o clipă trăire și creștere. Materializarea intenției sparge iluzia dependenței de materie. Turbulențele motoarelor amuțesc în fața aripilor. Totul pleacă și vine la timp, nicio trebuință nu-și mai face auzită vocea. Mintea nu mai are poveri. Încredere. Intimitate absolută cu mine însămi. Împăcare cu neputința, depășirea ei. Vârf al dinamicii vieții. Mă aliniez cu stelele. Clasificări, etichetări, definiții, descrieri, evaluări, statistici, analize, toate acestea dispar prin absența noțiunilor omenești.

Toate urcă și coboară singure, într-un ritm natural: respirația, gândurile, sentimentele, faptele, percepțiile, ambientul. Momente fragile de conștiență pură în care știu că aici voi încerca să ajung din nou, după propria-mi coborâre. Îmi voi exersa intenția de a FI ca ploaia. Verticală, puternică, detașată, hrănitoare, privind lumea prin ochii lui Dumnezeu.

IMG_1700

renunțarea la (ano)timp

ca o frunză atrasă tot mai mult de pământ și de ierburile uscate
așa mă simțeam mai acasă printre morți, odată cu timpul; nu era
nicio deznădejde în lucrul ăsta, dimpotrivă, un fel de înțelepciune
creștea în mine ca trunchiul unui copac, protejându-mă de trecere și
obișnuindu-mă cu liniștea stranie a eternității. numai dragostea umbla
cu degete lungi și deșirate, scrijelindu-și numele în lemnul umed
de ploaie al trupului, iar eu nu-mi mai ștergeam atât de febril lacrimile
le neglijam și le rugam să scrie în nopțile albe, în timp ce oamenii
dădeau din cap îngrijorați, oh, spuneau ei, prea mult te-ai desprins
de realitate, prea necunoscute cuvinte începi să folosești când nu urli
nu ți se văd nervurile, nu-ți mai înflorește sângele, de unde curajul ăsta?
și toți aveau impresia că e primăvară, dar aripile mele în formă de cruce
nu mai aveau demult anotimp.

de dragul stărilor imperfecte

Mai dezirabilă și mai greu de atins decât obiectivitatea mi se pare a fi acceptarea unei alte subiectivități. Literele interioare își văd singure de planările lor, oricât de insistentă s-ar arăta o influență dinafară. Poveștile adevărate nu se compun din fraze presetate, lipsite de greșeală. Să iubesc devierile de la obiectivitate. Să le adun în palme ca pe niște perle găsite, printr-o mare șansă, în carcasele impenetrabile ale zădărniciei.