“my end is my begining”

pe toate, pe toate le iau de la început uneori
după ce pe toate le las să-mi cadă din mâini
sub propria lor greutate

numai dragostea Ta o adun și
o împletesc cu degete frânte de noduri
de la o cădere la alta
de la o povară la alta
de la o răbdare la alta

ca să ajung pe firul împletirii
la o atât de bântuitoare
și desăvârșită – cu Tine, întru Tine –
singurătate.

albastru #3

Cel care te iubește doar când ești ușor de iubit (căldură, dăruire, dezgheț, înflorire, rază) este ca un mormânt în care “ești, fără să fii”. La fel cum cine admiră “doar un pic de albastru” nesocotind vulgaritatea care mimează cosmosul, te poate surprinde cu grimasa plictiselii în fața adevăratei imensități. Să folosesc uneori bisturiul rațiunii în alegerile mele. Să gestionez umbra fără raportare la morminte. Să fiu Cosmos.

tâlharul

mă privea insistent, deopotrivă cu Mirele
ochii mei plânși îi vedea pe amândoi în aceeași ființă
scânteie și tăciune, compunând același foc;
avea și tâlharul de urcat aceeași Golgotă
avea de îndurat aceeași zdrobire a umerilor
avea să primească aceleași cuie în trup
numai impresia mea era că el minte
rătăcirea lui însă, era chiar drumul
spre Înviere; chiar el avea să deschidă Raiul
puțin mai târziu.

 

chirurgia detașării

Și când bruiajul gândurilor aduce înstrăinarea de sinele profund – sinele capabil să renunțe la sine – îmi rămâne de fiecare dată întoarcerea în cetatea intimă. Poate singurul loc în liniștea căruia se pot reaprinde luminile care, din greșeală sau neștiință, au fost stinse de alții. Asprimea unui ”confrate” nu este (sau nu trebuie să fie) decât o problemă exterioară mie. Omul care primește întunecarea altuia cu detașare este un chirurg care taie pentru a face bine, căci nu stă în puterea noastră decât propria limpezire. Dacă năvala intuiției (sau rațiunii) mă duce pe alei lăturalnice, îmi rămâne să consider devierea mea ca fiind o eroare accepabilă pentru devenire; și să merg mai departe.

exerciții de identitate #4

Nevoia de a atinge frecvența dragostei. Uneori, dintr-un concept decurge o realitate – dacă nu mă revolt, dacă nu pretind să se împlinească voia mea, dacă mă supun măsurii imperturbabile a naturii. Ploaia sau porumbeii, dovezi evidente ale acestui lucru. În mijlocul lor inima mea se dilată, nodul în gât apare, o forță de nestăpânit se manifestă concret. Nu aștept reciprocitate de la ploaie, precum nici de la porumbei, nu le cer să vină la ora stabilită de mine. Iubesc simplu și cu desăvârșire existența lor. Să fie astfel și dragostea de oameni, să nu las desfătarea ființei să depindă de pofta mea și nici de firile celorlalți. Lepădarea sinelui aduce o ușurință uluitoare în a primi și a dărui iubire.

muguri

Ca o străfulgerare a luminii, mugurii pe crengi ! Privind la ei, exercițiile mele filozofice își dau pe loc măsura inutilității. Sufletul meu strecurat în natură, ca un praf de sare în aluatul din care bunica ar fi făcut cozonacul de Paști. Să rămân copil, să arunc cu pietricele în lac; undele create să-mi fie jocul cel mai iscusit. Să mușc din cozonacul bunicii și să simt sarea sufletului meu acolo.

considerare a privirii

Dacă Cel care mă iubește întoarce capul de la Albastrul din mine, spre Albastrul altora, aceasta să nu-mi fie înfrângere, ci un efort de dărnicie. Căci dacă am ajuns la putința de a găsi absolutul în cineva, atunci am aflat și universalitatea acestuia. Să știu că reciprocitatea se manifestă mai târziu, ca răsplată a propriei mele priviri. Să eliberez iubirea, la fel cum și ea mă eliberează.